cu doina prin europa (4)

calusul - la danza dei minatori

Spectacolele, organizate in sali, parcuri, piete publice, scoli etc., au atras peste tot un public entuziast, incitat de curiozitatea de a avea contact direct cu cei care au trecut prin evenimente unice pentru finalul mileniului, ca "revolutia" din decembrie 89 sau "interventia" minerilor din iunie 90 (curiozitate satisfacuta din plin de discutiile prelungite care urmau dupa fiecare spectacol) si cucerit imediat de cantecele si dansurile noastre populare, intr-o asemenea masura incat fiecare intalnire cu publicul s eincheia cu o "perinita" comunca, cu lectii de dans, cu schimburi de opinii si chiar de adrese, intr- fraternitate renascuta - din propria-i cenusa! - ;)

Cei opt tineri muzicieni reuniti sub bagheta maestrului Petre Rotaru au sustinut un adevarat maraton, alternand momente de virtuozitate instrumentala cu acompanierea grupului de studenti-dansatori, care au realizat o spectaculoasa trecere in revista a dansurilor si costumelor populare din toate regiunile tarii, in vreme ce solista Lavinia Toma a fost cu regularitate re-chemata pe scena, incheindu-si micro-recitalul cu o preluare a unui cantec in limba italiana, spre deliciul tuturor. La Paullo, la Melzo, la Trecella sau la Gorgonzola, la Pioltelo, la Cernusco, la TRuccazzano, dar mai ales la Carravaggio, la Boario Therme si la Romano di Lombardia, ca sa nu mai vorbim de Liscate, impactul cu publicul a depasit orice asteptari. Atentia de care s-a inconjurat grupul nostru a facut sa fie dpasita prin zambet nevinovata exclamatie a unui spectator entuzaismat de calusari: "Ecco - la danza dei minatori!"

(text publicat in 1991, in saptamanalul "Phoenix")

scrisoarea nr.14

primele spectacole

Revin la gara. Acolo era limita. Dar si depasirea ei. Cand am crescut, in liceu, "hai sa mergem la o cafea!" sau "hai sa mergem la un film!" insemna "hai sa mergem la Bucuresti!". Ce cafea sa bei la Titu? Nu exista. Nici macar "nechezolul", incredibila "cafea cu inlocuitori din orz si ovaz". La Bucuresti beam la cofetarie o cafea adevarata, "turceasca", din cestile albe cu dungulite albastre la margine, inscriptionate "A(limentatie) P(ublica). Palavrageam cu fetele, neindraznind altceva. La film - alta descoperire a civilizatiei. Sub forma urmelor permise de comunisti. Oricum, altceva decat cinematograful din Titu, unde ori "se rupea" filmul (adica pelicula super-uzata), ori nu se mai auzea nimic decat strigatele disperate din public; "Sonorul, nea'Ilie!" . Nea Ilie, legendarul administrator/operator/casier/plasator/etc.etc. al marii magaziei pretinsa a fi "cinematograf". Teatrul l-am descoperit mult mai tarziu, prin forta imprejurarilor. Eram deja in scoala generala, prin clasa a cincea sau a sasea. Cred ca primul spectacol la care m-au dus ai mei a fost unul "etern" - "Tache, Ianche si Cadar" de Victor Ion Popa, cu distributia de atunci de la Teatrul National, dar pe scena de la Casa de Cultura din Titu Targ. Recunosc ca mi-a trebuit ceva timp sa inteleg raporturile dintre personaje intre ele, fata de raporturile dintre actori si spectatori. Dar cred ca "m-am prins" destul de repede, chiar daca nu se obosise nimeni sa imi explice, sa ma initieze. Sau poate tocmai de-aia! Probabil ca mai veneau trupe de tot felul, dar ai mei nu erau deloc pasionati de artistii de muzica populara "de la televiziunea romana" (asa erau prezentati pe afis) si altcineva nu prea poposea prin Titu. Primul concert de rock l-am vazut cand eram deja la liceu. Pe aceeasi scena. Sincron. Cu acelasi Cornel Fugaru cu care ma voi intersecta mult mai tarziu. Povestesc la momentul potrivit cand si cum. Avusesem deja prilejul sa ascult relativ multa muzica pentru ce si cat se putea asculta in epoca respectiva. Si, totusi, am fost impresionat de prestatia live. Dupa un timp, au venit Mondial. Erau deja cu Iuliu Merca. De-a dreptul fericit sa merg pe scena, in "culise", sa dau mana cu el! Poate primul autograf! Apoi Rosu si Negru. Cu Liviu Tudan, evident. Mi se pare incredibil ca, dupa ani si ani, am ajuns sa organizez spectacole, chiar turnee, cu ei!

cu doina prin europa (3)

principalii "vinovati"

Patru ore bune de rulat pe autostrada impecabila ce leaga Venezia de Padova, Verona si Milano si, dupa inca 45 de minute de ratacire prin densa retea rutiera din apropiere ( o apropiere de 30-40 de kilometri) de Milano, am ajuns la tinta. Liscate e o comuna mica pentru Italia, dar - ca sa il parafrazam pe Neil Armstrong, mare pentru inima noastra. Giovanni, prietenul castigat in cele cateva zile ale sejurului sau bucurestean, ne astepta la cotitura, impreuna cu Emilia Popovici, declansatoarea intregului lant de reactii inter-umane in construirea caruia ne-am implicat cu toata energia emanata de umilele noastre puteri. In scurt tim am facut cunostinta si cu Don Antonio Mascheroni, parohul din Liscate, care avea sa devina, in final, pentru fiecare dintre noi, o adevarata figura emblematica. Acestia au fost principalii "vinovati" de tot ce s-a intamplat. Alaturi de el si, evident, alaturi de noi, Mauro Celli, primarul localitatii, si Luigi Orlandini, secretarul Partidului Democrat Crestin, familiile care i-au gazduit e copiii din grup, toti cei care s-au straduit sa ne asigure o sedere in Italia, fie ei directori-proprietari de firme, comercianti sau, pur si simplu, oameni gata sa ne ajute. Sa nu-l uitam pe "eroicul" Italo Berti, sotul Emiliei, fara de a carui rabdare ingereasca si tacuta, dat indaratnica implicare, nu stim ce am fi facut, sa nu o uitam pe Mariana Pezzotti si pe sotul ei, Giuseppe, proprietarii unei cochete pensiuni la Boario Therme, pe malul lacului Garda, unde am petrecut o seara de neuitat, pe Angelo Vigano, care nu mai e doar amabilul reprezentant al firmei japoneze Ricoh, gata sa ne faciliteze achizitionarea unor echipamente de birotica cu un pret redus la un nivel unic in istoria relatiilor comerciale - costul de fabricatie - sau gazda perfecta a mezinului grupului nostru - Tudor, in varsta de numai 6 ani - si, pur si simlu, un Prieten, pe Lucia Rus-Defendi, pe Angelo Cirelli, pe Don Luigi, Don Carlo, Don Giuseppe, Don Diego si toti ceilalti exemplari slujbasi ai unei biserici care isi indeplineste cu maxima eficienta menirea: deschiderea cailor de acces catre divinitate. (foto: cu Giovanni)

scrisoarea nr. 13

gara

de Mircea Draganescu


Gara asta mare si rosie
cazuta asa ca o piatra
din cer la o rascruce de drumuri
gara asta insangerandu-mi privirea
cu colturile ei atat de perfecte
gara asta ca un sifonier
intr-o camera ucigas de familiara
gara asta negara care apare
la anumite ore si dispare
la altele prealuminate
gara asta cu nestiutele ei
inexistentele ei cai ferate
ma ninge din timp in timp
cu nori din fumul trenurilor
ce trec dintr-o parte in alta a lumii
silindu-ma sa descifrez in cristale de fum
imaginea lumii...

scrisoarea nr. 12

Dincolo de bucuriile inegalabile ale dulciurilor de acasa, cofetarie nu a existat multa vreme in Titu. Ne mai permiteam, de la chioscul de pe peronul garii, celebrele prajituri de un leu si cincizeci de bani: "amandine", "cremsnit", "cartofi" si "carpati". Biscuiti "varsati", la kilogram, napolitane asijderea, rahat, bomboane la cornete de hartie. Doi pasi mai incolo, daca nu chiar lipite, rezemate de chiosc, tiganci care vindeau alte cornete, confectionate pe loc din hartie mizerabila de ziare sau din caiete de scoala, pline pe jumatate cu seminte "da bostan si da floare". Eterna distractie a romanului. Seminte si bere. "Poiana lui Iocan" din Titu era pe peronul garii. Gaseai acolo, la orice ora, si "lumea buna" si pusti rataciti, si fete in asteptare, chiar si pe Mutu' (o, nu, nu cel de astazi, cu totul altul, un personaj, saracul, surdo-mut vagabond, chinuit...). Fascinanta "locatie", gara din Titu. Bovarica. Era, constient sau nu, punctul care ne despartea de lume. De acolo, aproape numai de acolo, puteai sa pleci. Nod de cale ferata, cum spuneam. Punct nodal al zadarniciei si sperantelor atator tineri sau mai varstnici statatori, temporar sau vesnic, in urbea de provincie. Bunul meu prieten din liceu, Mircea Draganescu, a ramas marcat pe viata. Era sa zic, Doamne iarta-ma, si pe moarte. I-a dedicat o multzime de versuri. Unele foarte frumoase. Tragice. Rascolitoare. Am fost fericit sa il pot ajuta sa isi tipareasca cel mai recent volum. Ii multumesc inca o data si lui Horia Garbea pentru asta. Ce ciudat: adevaratii prieteni ii regasesti si peste multi ani si vorbesti cu ei de parca v-ati fi desparti ieri. Ce frumoasa a fost lansarea cartii lui Mircea la Liceul din Titu. Regasirea cu el, cu Horia, cu ceilalti...

cu doina prin europa (2)

acasa, in italia

Desuetul, demonetizatul adverb din titlu a capatat pregnanta hotaratoare pentru mine in Italia. M-am simti intr-adevar acasa. M-am simti ca intr-o Romanie nealterata de ferocele virus al comunismului apropae o jumatate de secol. Copil fiind inca, nu o data il intrebam pe tata cum ar fi fost Romania, daca aar fi evoluat normal, fara sa plateasca atat de greu "crima" de a fi luptat impotriva bolsevicilor pentru recastigarea Basarabiei. "Ca Belgia sau Italia!" venea raspunsul, care ma amuza sau ma enerva, dupa imprejurari. Dar nu aveam cum sa realizez, pe vremea aia, adevarata dimensiune a comparatiei. Comunismul si toate nenorocirile care au decurs din experimentarea lui balcanica de sorginte stalinista ne-au blagoslovit cu o retardare de ordin material si, mai ales, moral care, cel putin pentru moment, pare de-a dreptul insurmontabila. Foarte multe sunt domeniile in care e limpde ca ne aflam sub nivelul anului 1938, sa zicem.

purgatoriul yugoslav

Am trecut cat am putut mai repede prin purgatoriul yugoslav. Nu inainte de a suporta socul trecerii in revista a unei cozi de masini insirate la vama de la Stamora Moravita pe mai multi kilometri, in speranta stupida a conducatorilor (lor) ca afaceri stralucite cu ligheane, oale si ulcele, caiete scolare sau...hartie igienica vor facilita un venit net valutar la care munca cinstita in regimul actual din Romania nu ar putea conduce.

Trieste l-am "survolat" noaptea, pe autostrada implantata intr-o coasta a muntelui, deasupra orasului-port-centru comercial, din care nu se deslusea decat o baie imensa de lumini multicolore in care ne-am scaldat ochii obositi. Obositi, dupa inca doua ore de mers cu cel putin la fel de obositele noastre autocare eram deja in uriasul parking de la Venezia-Mestre, in celebrul oras fiind strict interzis accesul unor masini de asemenea calibru. Era 1:30 noaptea si tot grupul a preferat unei altfel binemeritate odihne plimbarea pe strazile orasului pustiu, pana in zori. Asta nu se poate povesti.

cu doina prin europa (1)

Sigur, nu mai eram, de-acum, la prima iesire "afara". Mi se pare ramasa intr-un trecut greu recuperabil vremea in care nu-mi trecea prin minte ca as putea pleca vreodata, macar - vorba aceea - "in strainatate, la Chisinau". Mon cousin au Canada era de vina, fireste. Depasisem complexul intrarii in Europa in imprejurari pe care le voi detalia cu alta ocazie. Stiam la ce sa ma astept. Din toate punctele de vedere. Stiam, ,mai ales, ce va sa zica gura de aer liber pe care o voi lua, dar si socul revenirii "pe pamantul vechii Dacii/cand mai mare, cand mai mic". Gandul ca voi ramane, insa, o bucata de vreme cu bateriile incarcate s-a dovedit a fi hotarator.

Aventura europeana din '93 a inceput intr-o doara. Bunul meu vecin si amic (si fost sef) Laurentiu Toma, etern director la Casa Studentilor (fosta "Grigore Preoteasa", fosta "Casa Verde", viitoare cine mai stie cum) mi-a lansat, in stilul lui caracteristic: "Paule, uite ce e: eu am doua festivaluri pentru "Doina", smecheru'asta de Leasa le-a aranjat, nu te intereseaza pe tine, unu in Danemarca si unul in Franta. Stiu ca tu ai relatii cu unu'-altu' prin Italia... N-ai putea lipi ceva, ca sa facem un singur drum? Ma intereseaza perioada din 25 iulie in 15 iulie." Eram deja in martie! Lovit de blazare dupa trei ani si mai bine de democratie din ce in ce mai originala si avand in momentul ala cu totul alte planuri de vacanta, marturisesc ca am privit cu oarecare scepticism ideea. Mai ales ca prima experienta de genul propus se intamplase tocmai prin '90. Pentru buna amintire o sa reproduc in continuare reportajul publicat in saptamanalul "Phoenix" la vremea respectiva. (va urma)

scrisoarea nr. 11

Construiam colibe "de indieni" din frunze si nuiele, sau "adaposturi" si "cazemate" din balotzii de paie depozitati in in uriase constructii prismatice pe campul I.A.S.-ului din fundul gradinii noastre. "Case" ne amenjam chiar prin pomii prin care ne cataram cu o indemanare si dezinvoltura greu imaginabile astazi. Un nuc si un dud batrani, unul mai batran ca altul, ne erau adaposturi preferate. Dudul, cel putin, era atat de infrunzit ca reuseam chiar sa ne ascundem in el cand nu avem suficienta pofta de mancare pentru pranz sau pentru cina si maica-mea obosea cautandu-ne si strigandu-ne. Era si greu, de altfel, sa ne mai fie foame dupa ce ne umflam burta cu toate fructele pamantului, de care nu ducea lipsa gradina (visine, cirese, caise, piersici, prune, mere, pere, gutui si, evident, neuitatele fructe ale copilariei - dudele si zarzarele (sau corcoduse, in reminiscentele dialectului oltean). Cand si cand, coceam "haiduceste", pe jar, porumb, cartofi sau chiar oua "furate" direct din cuibarul din "curtea pasarilor". Ca veni vorba de mancare, numai biata mama stie cat a patimit cu mine. Ani in sir am refuzat sa mananc altceva decat cartofi prajiti, lapte cu cacao si supa strecurata (sa nu aiba "buruieni", doar - cel mult - fidea sau galusti). Cateodata, unt sau branza. Am , totusi, "madeleine-ele" mele - painea neagra calda de la brutaria din imediata vecinatate, de exemplu. O aducea tata, aburinda, fierbinte. Nu mai aveam rabdare si rupeam cate un colt, indesam in el o bucata de branza si fugeam iar la joaca, in curte/gradina. Sau intingeam cu ea in farfuria cu miere (de la cei doi stupi pe care ii ingrijea taica-meu). Mai tarziu, puiul cu sos de rosii, specialitatea lui tata, sau - de ne-regasitele nicaieri si niciodata mancaruri de gutui sau de prune - specialitatea mamei. Tot mama era responsabila cu clatitele, friganelele si "picatele" (o inventie pe care n-am mai intalnit-o: din compozitia de claite, un pic ingrosata, punea cate o picatura si ieseau un fel de mini-clatite care ne faceau deliciul - culmea incantarii era sa mancam "monstri", adica forme neregulate nascute din aceleasi picaturi - Doamne, ce bune erau...). Alta mica nebunie gastronomica erau florile de salcam facute pane in ou cu lapte si faina. Sau merele coapte la cuptor... Sau dovleacul la cuptor... Sa-ti lingi degetele...

scrisoarea nr. 10

Aminteam de libertatea superba pe care ne-au permis-o/incurajat-o parintii. Nu numai ca n-am stiut ce e aia presiune si control al "temelor pentru acasa" primite de la scoala si, totusi, am fost premiant perpetuu. Dar singura regula/restrictie impusa era sa ne vada ca intram in casa inaintea intunericului. In rest, curtea si "gradina mare" erau ale noastre. Jucarii nu prea aveam. Nici macar nu tin minte sa ma fi atasat de vreuna anume. Poate un minuscul "Hopa Mitica", cel care "cu curu'de sticla/cade si nu se ridica" . Sau capra (calul? putea fi orice altceva) ingenios construita din bucatele de lemn insirate pe ata care se misca fascinant pt.ochishorii mei de 4-5 ani... In rest, ne improvizam singuri jocurile. Multe din ele, pur si simplu, mentale - ne jucam de-a imaginatia, calatorind si gandul si cu cuvintele noastre de copil prin tari si taramuri nestiute. Mai tarziu aveam sa imi pun problema daca nu cumva erau de fapt amintiri rabufnite din alta viata. Sigur, la categoria "auto-dotare" era si preferatul nostru - fotbalul cu nasturi. Normal ca am taiat odata nasturii de la tot ce am gasit in sifonier, de la costumele lui tata pana la paltoane si tot ce am gasit, ca sa imi improspatez "echipa". Mai erau: "marocco", "domino"...si poate imi mai aduc aminte...

scrisoarea nr. 9

Tovarasii de joaca erau mai mult din vecini, decat dintre colegii de clasa. Cei mai multi erau cu o clasa mai mici. Fratii Gonta - Grigore si Florin - cam saraci cu duhul, dar credinciosi tovarasi de joaca si, mai tarziu, de prime descoperiri muzicale, sportive etc. Stefanica Mihailesteanu cred ca era cel mai apropiat. Nu chiar vecin, dar taica-sau era administrator la "Scoala Mecanica" (de Mecanici Agricoli - denumirea oficiala), care avea cladirea lipita de curtea noastra, iar el isi facea veacul mai mult pe la noi. Poate si fugind de frate-sau Romica, un pic cam nebun - avea sa si devina unul din "nebunii orasului" (ca in orice targ de provincie, trebuia sa avem si asa ceva...) - care, cum il prindea...il cam batea...asa ca bietul baiat fugea la modul propriu si se pripasea pe langa noi, cateodata spre blanda exasperare a parintilor. Peste ani, am auzit ca a ajuns un respectat ofiter "de cariera". Cred ca iesit la pensie, deja, dar urmatoarele randuri probabil ca nu o sa le public pe blog, inca, pastrandu-le pentru o eventuala varianta tiparita, cand o fi ea sa fie. Cu Stefanica faceam plaja pe magazia din curtea casei. Era prin clasa a treia, a patra. Mai trageam cu ochii la vecina Florentina (cu un an mai mare) si la verisoara ei, pe care nu mai stiu cum o chema. Fetele stiau ele ceva, ca isi tot faceau de lucru prin curte, cat mai dezbracatzele. Nu constientizam noi mare lucru, cu siguranta. Cum nu constientizam nici tresaririle bietelor noastre trupushoare...la soare...:) Nici perversitatea privirilor si inchipuirilor abia incipiente... (Foto: cu fratele mai mare, Petrica)

scrisoarea nr. 8

Doamna Foti ne-a fost invatatoare si mie si lui frate-meu. De gradinita nu am avut parte. Pentru ca nu am vrut cu niciun chip sa stau la "educatoarea aia urata si rea". Asa ca, in disperare de cauza, mama a vorbit cu doamna Foti (pe vremea aia, invatatoarea lui Petrica, frate-meu) sa ma tolereze in clasa, sa stau in banca cu frate-meu, printre elevii care erau cu 4 ani mai mari ca mine. Toate bune si frumoase, numai ca pe urma, cand mi-a venit randul sa merg si eu in clasa intai, ma plictiseam ingrozitor cand adevaratii mei congeneri se chinuiau cu betisoare si gogoloaie, in timp ce eu stiam deja sa scriu si sa citesc. ;) Mai nimic nu imi aduc aminte din scoala primara. Diplome cu premiul I in fiecare clasa, colegi si mai "silitori" (mai ales fete - Virginia Mosneagu sau Vasilica Stoica, de exemplu) si mai "derbedei" (baieti cu nume de familie ciudate - Mushuc sau Gatzon), Doamna Alexandrina Foti, grasa si "pitica", blanda si autoritara, in acelasi timp, cu care faceam de toate: citire, caligrafie, aritmetica, desen, muzica, educatie fizica. Basarabeanca refugiata in Regat dupa includerea Moldovei de peste Prut in Uniunea Sovietica. Barbatu-sau, temutul domn Foti, era profesor de romana la Scoala Generala. Povestesc mai tarziu si despre el cate ceva.

scrisoarea nr. 7

Sar la mama, alta eroina a vietii mele. Si nu exagerez cu nimic. Absolventa a Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti, sectia italiana (secundar, limba si literatura romana), nu a apucat sa predea niciodata prima specialitate pentru care fusese formata. Italiana devenise intre timp o limba exponenta a fascismului, incompatibila cu preceptele sovietizarii, care impuneau ca singura limba straina admisa in scoli limba Mamei Rusia. (In paranteza fie zis, studenta fiind la Bucuresti - tata facea facultatea la Cluj - fusese indragostita de Dinu Lipatti, faimosul pianist, dar , dupa examenul de Licenta s-a intors ca profesoara in sat si s-a casatorit cu Nicu, revenit si el in Oltenia dupa etapa clujeana a vietii. Paralele intersectate, vorba lui Mircea Florian. Nu pot sa nu mentionez si impresia puternica (atat in copilarie, cat si ca ecou peste ani) pe care mi-au facut tablourile lor de absolventa a liceelor - prestigioase, se vede treaba - "Carol I" si, respectiv, "Elena Cuza", din Craiova, tablouri atarnate fata in fata, pe peretii primei camere de la Titu. Odata stramutati din Oltenia, a fost foarte greu pentru mama sa gaseasca un post de profesoara in Titu. Oraselul fiind aproape de Bucuresti, posturile - cele de la liceu, in primul rand - erau ocupate de bucuresteni, pentru care o naveta de "numai" 50 de kilometri cu trenuri mizerabile, dar relativ dese si convenabile ca orar, era un privilegiu. Asa ca unchiu-meu, la randul lui judecator navetist la tribunalul din Titu (asa se exlica tot contextul mutarii, evident...) i-a gasit, cu chiu, cu vai, un loc in comuna Besteloaia (rebotezata peste ani Salcioara), la vreo 15 kilometri distanta. Kilometri pe care maica-mea ii face zilnic cu bicicleta, dus-intors. Azi, cand e o chestie cool, ar putea parea o placere sa te "plimbi" cu bicicleta zilnic, numai ca "plimbarea" nu se intampla pe rutele marcate pentru biciclisti pe Soseaua Kisselef, ci pe drumuri desfundate de tara, uneori seara, pe intuneric, la lumina becului cu dinam si in fluieraturile si insinuarile imunde ale ceferistilor ei insisi navetisti amarati, care dupa un timp au inteles ca "Doamna" calareata pe bicicleta(ei, bine, da, chiar si pe tot timpul comunistilor, mamei i s-a spus mereu "Doamna"!) nu e ceea ce credeau (sperau?) ei sa fie si au inceput sa o salute si sa o ocroteasca respectuos. Dupa un timp, mama a reusit sa se transfere la Scoala Generala din Branistea, ceva mai aproape, la numai 5-6 kilometri de casa. Mult mai tarziu s-a eliberat un loc la Liceul din Titu, unde a intalnit, in fine, un colectiv de profesori si elevi mai aproape de ce isi dorea. Asa au reusit sa isi incropeasca si un grup, o gasca, daca vreti, cu care nu stiu cat de profund comunicau, dar sigur isi umpleau timpul intr-un mod neobisnuit de placut pentru un orasel de provincie din timpurile alea. Colegele de cancelarie navetiste veneau destul de des pe la noi pe acasa sa isi petreaca timpul ramas pana la sosirea trenului de intoarcere spre Bucuresti. Din cate imi aduc aminte, relativ dese erau petrecerile pe care le "dadeau" alternativ ai mei, familia Tagarta (profa de biologie si prof de mate), familia Tanasescu (mate-fizica), doamna Popescu (de istorie) si eterna domnisoara Lupescu (de geografie). Mai rar, familiile invatatoarelor - doamna Iliescu si doamna Foti.

interludiu

Bantuit de amintirile care se regasesc in scrisori, ma apropii vertiginos de timpul in care totul se dezvolta si se aglomereaza. Va veni vremea liceului, a studentiei etc. Amintiri tot mai proaspete, mai pregnante, mai complexe. Ma intreb daca nu ar fi mai bine ca, in loc sa dezvolt un nesfarsit "roman a tiroirs", nu ar fi mai rezonabil sa deschid alte sectiuni pe blog, pe care sa le scriu/public in paralel. Ar putea fi, foarte bine, "impresar in epoca de aur", urmat de "impresar in tranzitie", "cu doina prin europa", "secrete de vedete", "in culise cu..." si asa mai departe. Poate ca ar trebui sa reiau si "renasterea prin moarte", eseul care ma reprezinta, cred. O sa apuc sa fac toate astea? In paralel cu munca si viata... Si cu pisicile... :) - vezi foto

scrisoarea nr. 6

Urmarit de stigmatul "legionar" (aveam sa inteleg asta mult mai tarziu, dupa propriul meu prim contact cu securitatea, cand am fost "luat in armata" - voi reveni, evident!), a fost nevoit sa schimbe mai multe locuri de munca, lucrand, pe rand, la "sectia de invatamant" a raionului Titu (nu ma intrebati cu ce se ocupa, eram prea mic sa inteleg), apoi ca "sef depozit ICM (Intreprinderea pentru Colectarea Metalelor)" si, in sfarsit, pentru cea mai lunga perioada, administrator la Spitalul din orasel. Am inteles ca slujbele astea erau cam maxim ce se putea obtine de un "degenerat" al burgheziei si chiaburimii, care mai avusese si "legaturi cu legionarii" si refuza sa colaboreze cu "regimul", adica sa isi toarne la securitate vecinii, colegii, prietenii, fratii... Ceea ce nu putini ajunsesera sa faca. El, nu. Asa "slab" cum era, el , care plangea la un film , la un cantec, la un vers... Eram prin clasa a sasea (o buna parte a amintirilor mele sunt randuite pe clase de scoala, nu pe ani), am intrat vesel si zburdalnic in casa si l-am gasit pe taica-meu plangand destul de vizibil, ca sa zic asa. Normal, m-am tulburat si l-am intrebat ce e, ce se intampla. A dat din mana, stergandu-si o lacrima si a aratat spre radio. Se auzea o vioara. Am ascultat. Ce am inteles atunci, in clipa aia, nu pot sa spun, dar cert e ca de atunci mi s-a deschis sufletul spre o altfel de muzica decat cea difuzata in general. Era "Balada" lui Ciprian Porumbescu. Pentru generatia "hi5", desuet, pentru generatia MTV, chiar ridicol, poate. Pentru voi, care inca nu ati uitat sa cititi si sa iubiti, sigur, nu! (foto: tata in anii '70)

scrisoarea nr. 5

Firimituri de amintiri despre viata parintilor. Asa se cuvine, inainte de a le aduna pe cele din viata mea. Tata - sinteza de sensibilitate si privatiuni. A suportat cu blandete frustrarile unui destin retezat de absurda decadere a unui intreg popor catre stadiul de simpla populatie. Intreaga familie, neamul lui, mai corect zis, a suferit haituirea securitatii comuniste. Fusese prea tanar pentru a fi la fel de implicat in cele politice, asa cum o facusera fratii lui mai mari. Dar ne putem imagina cum e sa vezi cum dispar arestati toti fratii tai si sunt trimisi in puscarii sau in colonii de munca fortata aproape in absenta unui minim act juridic, pentru "cumplita vina" de a-si fi exprimat liber optiunile politice. Imi aduc aminte cum mi-i arata cu lacrimi in ochi in cate o poza zimtuita (evident, alb-negru sau sepia) si imi spunea ca "sunt plecati departe", niciodata unde! Voinici si mandri, care mai de care! Intr-o zi (clar, nu pot sa spun sa spun "intr-o buna zi", pe cale de consecinta, veti vedea...) ne-am trezit la usa cu un individ inalt, slab si palid, tras la fata. Cu greu l-a recunoscut pana si tata. Era unul din fratii lui, eliberat de putin timp de la Periprava (printr-o ciudata "intamplare" a vietii, unul din copiii mei, Vlad, avea sa ma faca sa vad la un moment dat, mult mai tarziu, "foaia matricola" a detinutului care fusese unchiu-meu - ciudata emotie!). Se oprise la jumatatea drumului spre Oltenia natala. Era unul din "muntii" din poze. Ros pana la maduva, pana la esenta. Peste ani, am re-inteles povestea lui din povestea vietii lui Corneliu Coposu. Lacrimi, imbratisari, o masa trista, dar fericita. A plecat mai departe. Nu l-am mai revazut. Dupa nici o luna, tata ne-a lasat in grija mamei si a plecat la inmormantarea fratelui lui, singurul frate "scapat" din puscarie. Ceilalti murisera in procesul de "re-educare comunista". El s-a prapadit putin dupa "eliberare", macinat de o boala necunoscuta de noi.
Foto - tata (in mijloc) si doi dintre fratii lui.

scrisoarea nr. 4

Cum spuneam, unchiu-meu (o sa il tot numesc pe el asa, dintre toti fratii parintilor mei, el fiind cel mai apropiat, cum parca am mai spus) i-a ajutat pe ai mei sa-si gaseasca o posibilitate de viata noua. Anume, atat cat a fost posibil, mai aproape de ei, fratii mamei, care erau stabiliti deja toti in Bucuresti. Ai tatalui erau inca in puscariile comuniste! La plecare si-au vandut casa batraneasca din Dranic. Frumoasa casa, poate cea mai aratoasa din sat pe vremea aceea, atat de aratoasa ca, la un moment dat, in timpul razboiului (ultimul? ultimul sa fie!) fusese rechizitionata pentru a se instala in ea comandamentul trupelor germane din zona. Cu gradina si curte mare, cu doi peri la poarta. Curtea in care ne jucam noi, cu copiii vecinilor si ai neamurilor de prin sat. Curtea in care mama si tata au ars, de frica securitatii, o biblioteca intreaga de carti condamnate de comunisti. Cu banii luati de pe urma vanzarii casei si cu un ajutor de la Nasu'Milica au cumparat casa de la Titu, care avea sa devina domeniul copilariei mele. Zic "avea sa devina" pentru ca ocuparea ei urma sa se intample treptat. Casa avea (are si acum, rezista...) 3 camere la parter (plus dependintele) si una la etaj, pe langa spatiul destinat de proprietarii intitiali unei farmacii care sa le permita sa isi exercite cat mai la indemana meseria pentru care se pregatisera. Sa nu credeti ca ne-am instalat confortabil in ea din clipa sosirii. O, Doamne, nu! Marturisesc ca nu stiu nici acum exact daca achizitia s-a facut cu drept de locuinta viagera pentru proprietari sau casa a fost cumparata progresiv. Ce stiu sigur e ca un timp noi am locuit toti 5 (eu, fratele meu, parintii si bunica) , intr-o singura camera (si aia "de trecere") , cu acces la bucataria, baia si w.c-ul comun cu ceilalti locatari. Mai precis, locatare, respectiv, intr-o camera (cea dinspre curte) eleganta Doamna Caliope Rosianu, farmacista a carei viata a esuat tragic din pricina dezastrului comunist care s-a abatut asupra ei (intre altele, i s-a confiscat complet farmacia fondata, construita si utilata din munca ei si a sotului) si in alta (cea dinspre strada) ciudata si enigmatica (altcumva, la fel de eleganta) Doamna Ionescu. Nu ma intrebati cum ne-am descurcat. Maica-mea si taica-mea au luat cu ei raspunsul. Niciodata nu ni s-au plans ca le-a fost greu, ca "s-au sacrificat". Cu seninatate si-au dus soarta pana la capat. Au facut bine sau nu? Dumnezeu stie. Le sunt recunoscator pentru discretia intregii existente si pentru libertatea in care ne-au crescut. Dar o sa am pentru totdeauna regretul ca nu ne-au povestit mai mult, ca nu ne-au impartasit prin ce au fost nevoiti sa treaca. (foto: Nasu'Milica, adica unchiu-meu, fratele mamei cel mai apropiat)

alte poze vechi din oltenia

1940 - mama (in stanga) - eleva de liceu


1950 - mama si petrica (fratele mai mare)


1954 - prima mea poza


1957 - inainte de plecare

scrisoarea nr. 3

Unchiul meu cel mai apropiat de mama ("Nasu'Milica", cel care ne-a botezat si pe mine si pe frate-meu) i-a ajutat pe ai mei sa-si gaseasca un nou rost in Titu, cum spuneam, la 50 de kilometri de Bucuresti. "Nod de cale ferata" (acolo se despart liniile de Pitesti-Craiova si Targoviste-Pietrosita), isi duce si acum toata viata in jurul garii (centrul se si cheama "Titu Gara") , chiar daca mai exista si pandantul "Titu Targ". Ceea ce ne-a si marcat pe toti cei care am copilarit si crescut in zona (vezi si poeziile prietenului Mircea Draganescu, intre altele). Pe mine, unul, sigur. Dintru inceput. Prima amintire personala pe care mi-o recunosc se refera la gara, la trenul cu care am venit. Si o leg de o alta, cu valoare anecdotica, provenita din povestirile alor mei. Dupa ce isi trimisesera agoniseala cu un vagon de marfa (mai ieftin si mai eficient, se pare, pe atunci, decat un camion ("tirurile" nu se "inventasera" inca in anul de gratie 1957), ne-au ambalat si pe noi, copiii, si pe biata bunica-mea, si ne-am urcat cu totii in "personalul" de Bucuresti care avea ca ultima oprire importanta (oho, cat de importanta pentru mine) - Titu. Amintire insusita "din surse": pe inserat, la aprinderea luminii pe culoarul trenului, copilul de la tara care eram ar fi exclamat cu naivitate non-salanta si irepresibila - "Mama, uite, s-a aprins lampa in prispa!". Amintire adevarata (prima pe care o recunosc, chiar daca e o simpla fotografie, interpretata ulterior, poate usor abuziv!): trenul s-a oprit in gara impresionanta (pe bune, aveam sa realizez asta!), in asa fel incat scara vagonului in care calatorisem (si din care trebuia sa coboram, evident!) s-a nimerit fix in fata unei gramezi imense (imensa cel putin in ochii mei de copil de 3 ani) care ne-a ingreunat descinderea in noua localitate de rezidenta a familiei. Mult mai tarziu aveam sa interpretez asta ca un semn. O fi fost? (foto: "babica", mama, fratele si eu insumi, in ultima toamna petrecuta in Oltenia - 1957)

scrisoarea nr. 2

Nascut, cum spuneam, in Oltenia, intreaga mea viata a fost determinata, de fapt, tocmai de plecarea de acolo. Si de apropierea de Bucuresti. Ai mei au parasit "meleagurile natale" in 1957, pe cand eu aveam numai 3 ani si frate-meu, 7. El a si inceput scoala intr-o alta lume...la Titu, pe vremea aia - ca si acum... ;) - un targ de provincie al carui singur merit parea a fi apropierea de Capitala. De ce au plecat ai mei aveam sa inteleg abia mult mai tarziu, cand au prins curaj sa imi mai povesteasca din viata lor plina de sacrificii. Oricum, povesti eliptice, frante de teama profund implementata de societatea dominata de securitate in care au fost nevoiti sa reziste. Daca am un regret in viata asta este ca ei nu au apucat sa traiasca nici macar primele clipe din intoarcerea la normal pe care o incercam astazi. Facand, fatalmente, parte din intelectualitatea rurala, au fost obligati de autoritati sa participe la teribilul fenomen al "colectivizarii" fortate. Nu au avut taria sa se opuna. Poate si din cauza exemplelor pe care le primisera deja (trei frati ai lui taica-meu inchisi si dusi la munca fortata la Canal pentru "vina" de a fi fost chiaburi si a fi facut politica "pro-legionara"). Dar bunul simt si educatia i-au facut sa "fuga" de rusinea consatenilor, la putin timp dupa ce stalpul vechii familii Combiescu (bunicul meu, Petre, invatatorul) s-a prabusit inainte de a-si fi vazut visul ("sa apuc sa traiesc sa-l vad pe Stalin mort, sa vad si eu ce o mai fi dupa aia pe lumea asta") cu ochii. (foto: bunicii dinspre tata)

scrisoarea nr. 1

Jurnal clasic? Blog contemporan? Roman epistolar? Introspectie intima? Regasire de sine? Judecata de...inainte? Amintiri? Spovedanie/ Testament? Fie ce-o fi, dar trebuie sa scriu, simt deja asta cu o acuitate...cronica!

Din prima copilarie...adica pana pe la 3 ani...nu imi aduc aminte nimic, din experienta personala. Tot ce stiu provine din cateva poze si din povestirile celor care imi erau in preajma la vremea respectiva. S-a intamplat sa fie in Oltenia, in zona Segarcea (sa fi fost in gene placerea de a savura vinul bun?...). Mama - "Nicoleta lui domnu' Petre Combiescu, invatatorul" s-a maritat "dupa Nicu a lu'Nae a lu'Nicolae Nanca al batran, din neamu'alora de tin moara Fratii Nanca din Calopar". De bunici n-am prea avut parte, pentru ca ambii parinti au fost, in familiile lor, ultimii copii dintr-un impresionant sir - 15, respectiv, 14. Prin urmare, au fost nascuti destul de tarziu si parintii lor s-au stins relativ devreme, in fata greutatilor vremii. Pe cei dinspre tata chiar nu mi-i aduc aminte deloc si ii stiu numai din poze. Despre "tata Petre", sau "domnul invatator Petre Combiescu" stiu destul de putine,dar esentiale. A fost respectat de tot satul, mult timp dupa moartea lui, de cate ori ma intorceam in sat cu familia, numele lui era mereu pomenit cu o uluitoare, profunda deferenta. Din cei 14 copii pe care i-a avut cu Ana (care i-a fost credincioasa o viata intreaga, pana a devenit pentru noi, nepotzii, "Babica") i-au trait 4, care au urmat fiecare in viata drumul stabilit de autoritatea paterna: Nicolae (alterat in apelativul Nicolie, nu se stie de ce...) - medic, Titu - economist-finantist, Marin (Milica) - judecator si Nicoleta (mama, mezina, cum spuneam, si singura fata dintr-un lung sir de frati) - profesoara. O sa revin cu cate ceva din ce imi aduc aminte despre fiecare din ei.