Urmarit de stigmatul "legionar" (aveam sa inteleg asta mult mai tarziu, dupa propriul meu prim contact cu securitatea, cand am fost "luat in armata" - voi reveni, evident!), a fost nevoit sa schimbe mai multe locuri de munca, lucrand, pe rand, la "sectia de invatamant" a raionului Titu (nu ma intrebati cu ce se ocupa, eram prea mic sa inteleg), apoi ca "sef depozit ICM (Intreprinderea pentru Colectarea Metalelor)" si, in sfarsit, pentru cea mai lunga perioada, administrator la Spitalul din orasel. Am inteles ca slujbele astea erau cam maxim ce se putea obtine de un "degenerat" al burgheziei si chiaburimii, care mai avusese si "legaturi cu legionarii" si refuza sa colaboreze cu "regimul", adica sa isi toarne la securitate vecinii, colegii, prietenii, fratii... Ceea ce nu putini ajunsesera sa faca. El, nu. Asa "slab" cum era, el , care plangea la un film , la un cantec, la un vers... Eram prin clasa a sasea (o buna parte a amintirilor mele sunt randuite pe clase de scoala, nu pe ani), am intrat vesel si zburdalnic in casa si l-am gasit pe taica-meu plangand destul de vizibil, ca sa zic asa. Normal, m-am tulburat si l-am intrebat ce e, ce se intampla. A dat din mana, stergandu-si o lacrima si a aratat spre radio. Se auzea o vioara. Am ascultat. Ce am inteles atunci, in clipa aia, nu pot sa spun, dar cert e ca de atunci mi s-a deschis sufletul spre o altfel de muzica decat cea difuzata in general. Era "Balada" lui Ciprian Porumbescu. Pentru generatia "hi5", desuet, pentru generatia MTV, chiar ridicol, poate. Pentru voi, care inca nu ati uitat sa cititi si sa iubiti, sigur, nu! (foto: tata in anii '70)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu