scrisoarea nr. 2

Nascut, cum spuneam, in Oltenia, intreaga mea viata a fost determinata, de fapt, tocmai de plecarea de acolo. Si de apropierea de Bucuresti. Ai mei au parasit "meleagurile natale" in 1957, pe cand eu aveam numai 3 ani si frate-meu, 7. El a si inceput scoala intr-o alta lume...la Titu, pe vremea aia - ca si acum... ;) - un targ de provincie al carui singur merit parea a fi apropierea de Capitala. De ce au plecat ai mei aveam sa inteleg abia mult mai tarziu, cand au prins curaj sa imi mai povesteasca din viata lor plina de sacrificii. Oricum, povesti eliptice, frante de teama profund implementata de societatea dominata de securitate in care au fost nevoiti sa reziste. Daca am un regret in viata asta este ca ei nu au apucat sa traiasca nici macar primele clipe din intoarcerea la normal pe care o incercam astazi. Facand, fatalmente, parte din intelectualitatea rurala, au fost obligati de autoritati sa participe la teribilul fenomen al "colectivizarii" fortate. Nu au avut taria sa se opuna. Poate si din cauza exemplelor pe care le primisera deja (trei frati ai lui taica-meu inchisi si dusi la munca fortata la Canal pentru "vina" de a fi fost chiaburi si a fi facut politica "pro-legionara"). Dar bunul simt si educatia i-au facut sa "fuga" de rusinea consatenilor, la putin timp dupa ce stalpul vechii familii Combiescu (bunicul meu, Petre, invatatorul) s-a prabusit inainte de a-si fi vazut visul ("sa apuc sa traiesc sa-l vad pe Stalin mort, sa vad si eu ce o mai fi dupa aia pe lumea asta") cu ochii. (foto: bunicii dinspre tata)