cu doina prin europa (4)

calusul - la danza dei minatori

Spectacolele, organizate in sali, parcuri, piete publice, scoli etc., au atras peste tot un public entuziast, incitat de curiozitatea de a avea contact direct cu cei care au trecut prin evenimente unice pentru finalul mileniului, ca "revolutia" din decembrie 89 sau "interventia" minerilor din iunie 90 (curiozitate satisfacuta din plin de discutiile prelungite care urmau dupa fiecare spectacol) si cucerit imediat de cantecele si dansurile noastre populare, intr-o asemenea masura incat fiecare intalnire cu publicul s eincheia cu o "perinita" comunca, cu lectii de dans, cu schimburi de opinii si chiar de adrese, intr- fraternitate renascuta - din propria-i cenusa! - ;)

Cei opt tineri muzicieni reuniti sub bagheta maestrului Petre Rotaru au sustinut un adevarat maraton, alternand momente de virtuozitate instrumentala cu acompanierea grupului de studenti-dansatori, care au realizat o spectaculoasa trecere in revista a dansurilor si costumelor populare din toate regiunile tarii, in vreme ce solista Lavinia Toma a fost cu regularitate re-chemata pe scena, incheindu-si micro-recitalul cu o preluare a unui cantec in limba italiana, spre deliciul tuturor. La Paullo, la Melzo, la Trecella sau la Gorgonzola, la Pioltelo, la Cernusco, la TRuccazzano, dar mai ales la Carravaggio, la Boario Therme si la Romano di Lombardia, ca sa nu mai vorbim de Liscate, impactul cu publicul a depasit orice asteptari. Atentia de care s-a inconjurat grupul nostru a facut sa fie dpasita prin zambet nevinovata exclamatie a unui spectator entuzaismat de calusari: "Ecco - la danza dei minatori!"

(text publicat in 1991, in saptamanalul "Phoenix")

scrisoarea nr.14

primele spectacole

Revin la gara. Acolo era limita. Dar si depasirea ei. Cand am crescut, in liceu, "hai sa mergem la o cafea!" sau "hai sa mergem la un film!" insemna "hai sa mergem la Bucuresti!". Ce cafea sa bei la Titu? Nu exista. Nici macar "nechezolul", incredibila "cafea cu inlocuitori din orz si ovaz". La Bucuresti beam la cofetarie o cafea adevarata, "turceasca", din cestile albe cu dungulite albastre la margine, inscriptionate "A(limentatie) P(ublica). Palavrageam cu fetele, neindraznind altceva. La film - alta descoperire a civilizatiei. Sub forma urmelor permise de comunisti. Oricum, altceva decat cinematograful din Titu, unde ori "se rupea" filmul (adica pelicula super-uzata), ori nu se mai auzea nimic decat strigatele disperate din public; "Sonorul, nea'Ilie!" . Nea Ilie, legendarul administrator/operator/casier/plasator/etc.etc. al marii magaziei pretinsa a fi "cinematograf". Teatrul l-am descoperit mult mai tarziu, prin forta imprejurarilor. Eram deja in scoala generala, prin clasa a cincea sau a sasea. Cred ca primul spectacol la care m-au dus ai mei a fost unul "etern" - "Tache, Ianche si Cadar" de Victor Ion Popa, cu distributia de atunci de la Teatrul National, dar pe scena de la Casa de Cultura din Titu Targ. Recunosc ca mi-a trebuit ceva timp sa inteleg raporturile dintre personaje intre ele, fata de raporturile dintre actori si spectatori. Dar cred ca "m-am prins" destul de repede, chiar daca nu se obosise nimeni sa imi explice, sa ma initieze. Sau poate tocmai de-aia! Probabil ca mai veneau trupe de tot felul, dar ai mei nu erau deloc pasionati de artistii de muzica populara "de la televiziunea romana" (asa erau prezentati pe afis) si altcineva nu prea poposea prin Titu. Primul concert de rock l-am vazut cand eram deja la liceu. Pe aceeasi scena. Sincron. Cu acelasi Cornel Fugaru cu care ma voi intersecta mult mai tarziu. Povestesc la momentul potrivit cand si cum. Avusesem deja prilejul sa ascult relativ multa muzica pentru ce si cat se putea asculta in epoca respectiva. Si, totusi, am fost impresionat de prestatia live. Dupa un timp, au venit Mondial. Erau deja cu Iuliu Merca. De-a dreptul fericit sa merg pe scena, in "culise", sa dau mana cu el! Poate primul autograf! Apoi Rosu si Negru. Cu Liviu Tudan, evident. Mi se pare incredibil ca, dupa ani si ani, am ajuns sa organizez spectacole, chiar turnee, cu ei!