Unchiul meu cel mai apropiat de mama ("Nasu'Milica", cel care ne-a botezat si pe mine si pe frate-meu) i-a ajutat pe ai mei sa-si gaseasca un nou rost in Titu, cum spuneam, la 50 de kilometri de Bucuresti. "Nod de cale ferata" (acolo se despart liniile de Pitesti-Craiova si Targoviste-Pietrosita), isi duce si acum toata viata in jurul garii (centrul se si cheama "Titu Gara") , chiar daca mai exista si pandantul "Titu Targ". Ceea ce ne-a si marcat pe toti cei care am copilarit si crescut in zona (vezi si poeziile prietenului Mircea Draganescu, intre altele). Pe mine, unul, sigur. Dintru inceput. Prima amintire personala pe care mi-o recunosc se refera la gara, la trenul cu care am venit. Si o leg de o alta, cu valoare anecdotica, provenita din povestirile alor mei. Dupa ce isi trimisesera agoniseala cu un vagon de marfa (mai ieftin si mai eficient, se pare, pe atunci, decat un camion ("tirurile" nu se "inventasera" inca in anul de gratie 1957), ne-au ambalat si pe noi, copiii, si pe biata bunica-mea, si ne-am urcat cu totii in "personalul" de Bucuresti care avea ca ultima oprire importanta (oho, cat de importanta pentru mine) - Titu. Amintire insusita "din surse": pe inserat, la aprinderea luminii pe culoarul trenului, copilul de la tara care eram ar fi exclamat cu naivitate non-salanta si irepresibila - "Mama, uite, s-a aprins lampa in prispa!". Amintire adevarata (prima pe care o recunosc, chiar daca e o simpla fotografie, interpretata ulterior, poate usor abuziv!): trenul s-a oprit in gara impresionanta (pe bune, aveam sa realizez asta!), in asa fel incat scara vagonului in care calatorisem (si din care trebuia sa coboram, evident!) s-a nimerit fix in fata unei gramezi imense (imensa cel putin in ochii mei de copil de 3 ani) care ne-a ingreunat descinderea in noua localitate de rezidenta a familiei. Mult mai tarziu aveam sa interpretez asta ca un semn. O fi fost? (foto: "babica", mama, fratele si eu insumi, in ultima toamna petrecuta in Oltenia - 1957)
Un taciune si-un carbune
RăspundețiȘtergereMai spune Paul, mai spune!:)
Chiar asa....asteptam continuarea amintirilor.
RăspundețiȘtergereEu de mult mi-am propus sa fac asta...insa pe mine amintirile din copilarie ma dor...n-am puterea sa le expun acum,sufletul meu e inca plin de durere si imi impun sa vorbesc doar despre lucruri frumoase,care sa ma insenineze...:) dar va veni si vremea lor...vremea Baraganului pe care l-am reprimat din memorie...a fost copilarie fara copilarie daca intelegi ce vreau sa spun...pentru ca eu asociez copilaria cu ceva minunat,inocent si pur,magic,jucarii...ori eu n-am avut asa ceva,am avut un singur calut din lemn,mic,facut manual.. pe care l-am primit de la o fata din vecini,l-am pastrat pina tarziu,cand dadeam de el plangeam ca-mi aminteam de copilarie,si de cat a suferit mama din cauza regimului,la un moment dat sotul meu l-a facut disparut pentru ca nu vroia sa ma vada plansa niciodata.