scrisoarea nr. 10

Aminteam de libertatea superba pe care ne-au permis-o/incurajat-o parintii. Nu numai ca n-am stiut ce e aia presiune si control al "temelor pentru acasa" primite de la scoala si, totusi, am fost premiant perpetuu. Dar singura regula/restrictie impusa era sa ne vada ca intram in casa inaintea intunericului. In rest, curtea si "gradina mare" erau ale noastre. Jucarii nu prea aveam. Nici macar nu tin minte sa ma fi atasat de vreuna anume. Poate un minuscul "Hopa Mitica", cel care "cu curu'de sticla/cade si nu se ridica" . Sau capra (calul? putea fi orice altceva) ingenios construita din bucatele de lemn insirate pe ata care se misca fascinant pt.ochishorii mei de 4-5 ani... In rest, ne improvizam singuri jocurile. Multe din ele, pur si simplu, mentale - ne jucam de-a imaginatia, calatorind si gandul si cu cuvintele noastre de copil prin tari si taramuri nestiute. Mai tarziu aveam sa imi pun problema daca nu cumva erau de fapt amintiri rabufnite din alta viata. Sigur, la categoria "auto-dotare" era si preferatul nostru - fotbalul cu nasturi. Normal ca am taiat odata nasturii de la tot ce am gasit in sifonier, de la costumele lui tata pana la paltoane si tot ce am gasit, ca sa imi improspatez "echipa". Mai erau: "marocco", "domino"...si poate imi mai aduc aminte...