Sar la mama, alta eroina a vietii mele. Si nu exagerez cu nimic. Absolventa a Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti, sectia italiana (secundar, limba si literatura romana), nu a apucat sa predea niciodata prima specialitate pentru care fusese formata. Italiana devenise intre timp o limba exponenta a fascismului, incompatibila cu preceptele sovietizarii, care impuneau ca singura limba straina admisa in scoli limba Mamei Rusia. (In paranteza fie zis, studenta fiind la Bucuresti - tata facea facultatea la Cluj - fusese indragostita de Dinu Lipatti, faimosul pianist, dar , dupa examenul de Licenta s-a intors ca profesoara in sat si s-a casatorit cu Nicu, revenit si el in Oltenia dupa etapa clujeana a vietii. Paralele intersectate, vorba lui Mircea Florian. Nu pot sa nu mentionez si impresia puternica (atat in copilarie, cat si ca ecou peste ani) pe care mi-au facut tablourile lor de absolventa a liceelor - prestigioase, se vede treaba - "Carol I" si, respectiv, "Elena Cuza", din Craiova, tablouri atarnate fata in fata, pe peretii primei camere de la Titu. Odata stramutati din Oltenia, a fost foarte greu pentru mama sa gaseasca un post de profesoara in Titu. Oraselul fiind aproape de Bucuresti, posturile - cele de la liceu, in primul rand - erau ocupate de bucuresteni, pentru care o naveta de "numai" 50 de kilometri cu trenuri mizerabile, dar relativ dese si convenabile ca orar, era un privilegiu. Asa ca unchiu-meu, la randul lui judecator navetist la tribunalul din Titu (asa se exlica tot contextul mutarii, evident...) i-a gasit, cu chiu, cu vai, un loc in comuna Besteloaia (rebotezata peste ani Salcioara), la vreo 15 kilometri distanta. Kilometri pe care maica-mea ii face zilnic cu bicicleta, dus-intors. Azi, cand e o chestie cool, ar putea parea o placere sa te "plimbi" cu bicicleta zilnic, numai ca "plimbarea" nu se intampla pe rutele marcate pentru biciclisti pe Soseaua Kisselef, ci pe drumuri desfundate de tara, uneori seara, pe intuneric, la lumina becului cu dinam si in fluieraturile si insinuarile imunde ale ceferistilor ei insisi navetisti amarati, care dupa un timp au inteles ca "Doamna" calareata pe bicicleta(ei, bine, da, chiar si pe tot timpul comunistilor, mamei i s-a spus mereu "Doamna"!) nu e ceea ce credeau (sperau?) ei sa fie si au inceput sa o salute si sa o ocroteasca respectuos. Dupa un timp, mama a reusit sa se transfere la Scoala Generala din Branistea, ceva mai aproape, la numai 5-6 kilometri de casa. Mult mai tarziu s-a eliberat un loc la Liceul din Titu, unde a intalnit, in fine, un colectiv de profesori si elevi mai aproape de ce isi dorea. Asa au reusit sa isi incropeasca si un grup, o gasca, daca vreti, cu care nu stiu cat de profund comunicau, dar sigur isi umpleau timpul intr-un mod neobisnuit de placut pentru un orasel de provincie din timpurile alea. Colegele de cancelarie navetiste veneau destul de des pe la noi pe acasa sa isi petreaca timpul ramas pana la sosirea trenului de intoarcere spre Bucuresti. Din cate imi aduc aminte, relativ dese erau petrecerile pe care le "dadeau" alternativ ai mei, familia Tagarta (profa de biologie si prof de mate), familia Tanasescu (mate-fizica), doamna Popescu (de istorie) si eterna domnisoara Lupescu (de geografie). Mai rar, familiile invatatoarelor - doamna Iliescu si doamna Foti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu