scrisoarea nr. 12

Dincolo de bucuriile inegalabile ale dulciurilor de acasa, cofetarie nu a existat multa vreme in Titu. Ne mai permiteam, de la chioscul de pe peronul garii, celebrele prajituri de un leu si cincizeci de bani: "amandine", "cremsnit", "cartofi" si "carpati". Biscuiti "varsati", la kilogram, napolitane asijderea, rahat, bomboane la cornete de hartie. Doi pasi mai incolo, daca nu chiar lipite, rezemate de chiosc, tiganci care vindeau alte cornete, confectionate pe loc din hartie mizerabila de ziare sau din caiete de scoala, pline pe jumatate cu seminte "da bostan si da floare". Eterna distractie a romanului. Seminte si bere. "Poiana lui Iocan" din Titu era pe peronul garii. Gaseai acolo, la orice ora, si "lumea buna" si pusti rataciti, si fete in asteptare, chiar si pe Mutu' (o, nu, nu cel de astazi, cu totul altul, un personaj, saracul, surdo-mut vagabond, chinuit...). Fascinanta "locatie", gara din Titu. Bovarica. Era, constient sau nu, punctul care ne despartea de lume. De acolo, aproape numai de acolo, puteai sa pleci. Nod de cale ferata, cum spuneam. Punct nodal al zadarniciei si sperantelor atator tineri sau mai varstnici statatori, temporar sau vesnic, in urbea de provincie. Bunul meu prieten din liceu, Mircea Draganescu, a ramas marcat pe viata. Era sa zic, Doamne iarta-ma, si pe moarte. I-a dedicat o multzime de versuri. Unele foarte frumoase. Tragice. Rascolitoare. Am fost fericit sa il pot ajuta sa isi tipareasca cel mai recent volum. Ii multumesc inca o data si lui Horia Garbea pentru asta. Ce ciudat: adevaratii prieteni ii regasesti si peste multi ani si vorbesti cu ei de parca v-ati fi desparti ieri. Ce frumoasa a fost lansarea cartii lui Mircea la Liceul din Titu. Regasirea cu el, cu Horia, cu ceilalti...