luni, 5 iulie 2010

cu doina prin europa (4)

calusul - la danza dei minatori
Spectacolele, organizate in sali, parcuri, piete publice, scoli etc., au atras peste tot un public entuziast, incitat de curiozitatea de a avea contact direct cu cei care au trecut prin evenimente unice pentru finalul mileniului, ca "revolutia" din decembrie 89 sau "interventia" minerilor din iunie 90 (curiozitate satisfacuta din plin de discutiile prelungite care urmau dupa fiecare spectacol) si cucerit imediat de cantecele si dansurile noastre populare, intr-o asemenea masura incat fiecare intalnire cu publicul s eincheia cu o "perinita" comunca, cu lectii de dans, cu schimburi de opinii si chiar de adrese, intr- fraternitate renascuta - din propria-i cenusa! - ;)
Cei opt tineri muzicieni reuniti sub bagheta maestrului Petre Rotaru au sustinut un adevarat maraton, alternand momente de virtuozitate instrumentala cu acompanierea grupului de studenti-dansatori, care au realizat o spectaculoasa trecere in revista a dansurilor si costumelor populare din toate regiunile tarii, in vreme ce solista Lavinia Toma a fost cu regularitate re-chemata pe scena, incheindu-si micro-recitalul cu o preluare a unui cantec in limba italiana, spre deliciul tuturor. La Paullo, la Melzo, la Trecella sau la Gorgonzola, la Pioltelo, la Cernusco, la TRuccazzano, dar mai ales la Carravaggio, la Boario Therme si la Romano di Lombardia, ca sa nu mai vorbim de Liscate, impactul cu publicul a depasit orice asteptari. Atentia de care s-a inconjurat grupul nostru a facut sa fie dpasita prin zambet nevinovata exclamatie a unui spectator entuzaismat de calusari: "Ecco - la danza dei minatori!"
(text publicat in 1991, in saptamanalul "Phoenix")

vineri, 2 iulie 2010

scrisoarea nr.14


primele spectacole

Revin la gara. Acolo era limita. Dar si depasirea ei. Cand am crescut, in liceu, "hai sa mergem la o cafea!" sau "hai sa mergem la un film!" insemna "hai sa mergem la Bucuresti!". Ce cafea sa bei la Titu? Nu exista. Nici macar "nechezolul", incredibila "cafea cu inlocuitori din orz si ovaz". La Bucuresti beam la cofetarie o cafea adevarata, "turceasca", din cestile albe cu dungulite albastre la margine, inscriptionate "A(limentatie) P(ublica). Palavrageam cu fetele, neindraznind altceva. La film - alta descoperire a civilizatiei. Sub forma urmelor permise de comunisti. Oricum, altceva decat cinematograful din Titu, unde ori "se rupea" filmul (adica pelicula super-uzata), ori nu se mai auzea nimic decat strigatele disperate din public; "Sonorul, nea'Ilie!" . Nea Ilie, legendarul administrator/operator/casier/plasator/etc.etc. al marii magaziei pretinsa a fi "cinematograf". Teatrul l-am descoperit mult mai tarziu, prin forta imprejurarilor. Eram deja in scoala generala, prin clasa a cincea sau a sasea. Cred ca primul spectacol la care m-au dus ai mei a fost unul "etern" - "Tache, Ianche si Cadar" de Victor Ion Popa, cu distributia de atunci de la Teatrul National, dar pe scena de la Casa de Cultura din Titu Targ. Recunosc ca mi-a trebuit ceva timp sa inteleg raporturile dintre personaje intre ele, fata de raporturile dintre actori si spectatori. Dar cred ca "m-am prins" destul de repede, chiar daca nu se obosise nimeni sa imi explice, sa ma initieze. Sau poate tocmai de-aia! Probabil ca mai veneau trupe de tot felul, dar ai mei nu erau deloc pasionati de artistii de muzica populara "de la televiziunea romana" (asa erau prezentati pe afis) si altcineva nu prea poposea prin Titu. Primul concert de rock l-am vazut cand eram deja la liceu. Pe aceeasi scena. Sincron. Cu acelasi Cornel Fugaru cu care ma voi intersecta mult mai tarziu. Povestesc
la momentul potrivit cand si cum. Avusesem deja prilejul sa ascult relativ multa muzica pentru ce si cat se putea asculta in epoca respectiva. Si, totusi, am fost impresionat de prestatia live. Dupa un timp, au venit Mondial. Erau deja cu Iuliu Merca. De-a dreptul fericit sa merg pe scena, in "culise", sa dau mana cu el! Poate primul autograf! Apoi Rosu si Negru. Cu Liviu Tudan, evident. Mi se pare incredibil ca, dupa ani si ani, am ajuns sa organizez spectacole, chiar turnee, cu ei!

vineri, 5 februarie 2010

cu doina prin europa (3)


principalii "vinovati"

Patru ore bune de rulat pe autostrada impecabila ce leaga Venezia de Padova, Verona si Milano si, dupa inca 45 de minute de ratacire prin densa retea rutiera din apropiere ( o apropiere de 30-40 de kilometri) de Milano, am ajuns la tinta. Liscate e o comuna mica pentru Italia, dar - ca sa il parafrazam pe Neil Armstrong, mare pentru inima noastra. Giovanni, prietenul castigat in cele cateva zile ale sejurului sau bucurestean, ne astepta la cotitura, impreuna cu Emilia Popovici, declansatoarea intregului lant de reactii inter-umane in construirea caruia ne-am implicat cu toata energia emanata de umilele noastre puteri. In scurt tim am facut cunostinta si cu Don Antonio Mascheroni, parohul din Liscate, care avea sa devina, in final, pentru fiecare dintre noi, o adevarata figura emblematica. Acestia au fost principalii "vinovati" de tot ce s-a intamplat. Alaturi de el si, evident, alaturi de noi, Mauro Celli, primarul localitatii, si Luigi Orlandini, secretarul Partidului Democrat Crestin, familiile care i-au gazduit e copiii din grup, toti cei care s-au straduit sa ne asigure o sedere in Italia, fie ei directori-proprietari de firme, comercianti sau, pur si simplu, oameni gata sa ne ajute. Sa nu-l uitam pe "eroicul" Italo Berti, sotul Emiliei, fara de a carui rabdare ingereasca si tacuta, dat indaratnica implicare, nu stim ce am fi facut, sa nu o uitam pe Mariana Pezzotti si pe sotul ei, Giuseppe, proprietarii unei cochete pensiuni la Boario Therme, pe malul lacului Garda, unde am petrecut o seara de neuitat, pe Angelo Vigano, care nu mai e doar amabilul reprezentant al firmei japoneze Ricoh, gata sa ne faciliteze achizitionarea unor echipamente de birotica cu un pret redus la un nivel unic in istoria relatiilor comerciale - costul de fabricatie - sau gazda perfecta a mezinului grupului nostru - Tudor, in varsta de numai 6 ani - si, pur si simlu, un Prieten, pe Lucia Rus-Defendi, pe Angelo Cirelli, pe Don Luigi, Don Carlo, Don Giuseppe, Don Diego si toti ceilalti exemplari slujbasi ai unei biserici care isi indeplineste cu maxima eficienta menirea: deschiderea cailor de acces catre divinitate. (foto: cu Giovanni)

miercuri, 27 ianuarie 2010

scrisoarea nr. 13

gara

de Mircea Draganescu


Gara asta mare si rosie
cazuta asa ca o piatra
din cer la o rascruce de drumuri
gara asta insangerandu-mi privirea
cu colturile ei atat de perfecte
gara asta ca un sifonier
intr-o camera ucigas de familiara
gara asta negara care apare
la anumite ore si dispare
la altele prealuminate
gara asta cu nestiutele ei
inexistentele ei cai ferate
ma ninge din timp in timp
cu nori din fumul trenurilor
ce trec dintr-o parte in alta a lumii
silindu-ma sa descifrez in cristale de fum
imaginea lumii...

marți, 26 ianuarie 2010

scrisoarea nr. 12

Dincolo de bucuriile inegalabile ale dulciurilor de acasa, cofetarie nu a existat multa vreme in Titu. Ne mai permiteam, de la chioscul de pe peronul garii, celebrele prajituri de un leu si cincizeci de bani: "amandine", "cremsnit", "cartofi" si "carpati". Biscuiti "varsati", la kilogram, napolitane asijderea, rahat, bomboane la cornete de hartie. Doi pasi mai incolo, daca nu chiar lipite, rezemate de chiosc, tiganci care vindeau alte cornete, confectionate pe loc din hartie mizerabila de ziare sau din caiete de scoala, pline pe jumatate cu seminte "da bostan si da floare". Eterna distractie a romanului. Seminte si bere. "Poiana lui Iocan" din Titu era pe peronul garii. Gaseai acolo, la orice ora, si "lumea buna" si pusti rataciti, si fete in asteptare, chiar si pe Mutu' (o, nu, nu cel de astazi, cu totul altul, un personaj, saracul, surdo-mut vagabond, chinuit...). Fascinanta "locatie", gara din Titu. Bovarica. Era, constient sau nu, punctul care ne despartea de lume. De acolo, aproape numai de acolo, puteai sa pleci. Nod de cale ferata, cum spuneam. Punct nodal al zadarniciei si sperantelor atator tineri sau mai varstnici statatori, temporar sau vesnic, in urbea de provincie. Bunul meu prieten din liceu, Mircea Draganescu, a ramas marcat pe viata. Era sa zic, Doamne iarta-ma, si pe moarte. I-a dedicat o multzime de versuri. Unele foarte frumoase. Tragice. Rascolitoare. Am fost fericit sa il pot ajuta sa isi tipareasca cel mai recent volum. Ii multumesc inca o data si lui Horia Garbea pentru asta. Ce ciudat: adevaratii prieteni ii regasesti si peste multi ani si vorbesti cu ei de parca v-ati fi desparti ieri. Ce frumoasa a fost lansarea cartii lui Mircea la Liceul din Titu. Regasirea cu el, cu Horia, cu ceilalti...

joi, 21 ianuarie 2010

cu doina prin europa (2)

acasa, in italia

Desuetul, demonetizatul adverb din titlu a capatat pregnanta hotaratoare pentru mine in Italia. M-am simti intr-adevar acasa. M-am simti ca intr-o Romanie nealterata de ferocele virus al comunismului apropae o jumatate de secol. Copil fiind inca, nu o data il intrebam pe tata cum ar fi fost Romania, daca aar fi evoluat normal, fara sa plateasca atat de greu "crima" de a fi luptat impotriva bolsevicilor pentru recastigarea Basarabiei. "Ca Belgia sau Italia!" venea raspunsul, care ma amuza sau ma enerva, dupa imprejurari. Dar nu aveam cum sa realizez, pe vremea aia, adevarata dimensiune a comparatiei. Comunismul si toate nenorocirile care au decurs din experimentarea lui balcanica de sorginte stalinista ne-au blagoslovit cu o retardare de ordin material si, mai ales, moral care, cel putin pentru moment, pare de-a dreptul insurmontabila. Foarte multe sunt domeniile in care e limpde ca ne aflam sub nivelul anului 1938, sa zicem.

purgatoriul yugoslav

Am trecut cat am putut mai repede prin purgatoriul yugoslav. Nu inainte de a suporta socul trecerii in revista a unei cozi de masini insirate la vama de la Stamora Moravita pe mai multi kilometri, in speranta stupida a conducatorilor (lor) ca afaceri stralucite cu ligheane, oale si ulcele, caiete scolare sau...hartie igienica vor facilita un venit net valutar la care munca cinstita in regimul actual din Romania nu ar putea conduce.
Trieste l-am "survolat" noaptea, pe autostrada implantata intr-o coasta a muntelui, deasupra orasului-port-centru comercial, din care nu se deslusea decat o baie imensa de lumini multicolore in care ne-am scaldat ochii obositi. Obositi, dupa inca doua ore de mers cu cel putin la fel de obositele noastre autocare eram deja in uriasul parking de la Venezia-Mestre, in celebrul oras fiind strict interzis accesul unor masini de asemenea calibru. Era 1:30 noaptea si tot grupul a preferat unei altfel binemeritate odihne plimbarea pe strazile orasului pustiu, pana in zori. Asta nu se poate povesti.

miercuri, 20 ianuarie 2010

cu doina prin europa (1)

Sigur, nu mai eram, de-acum, la prima iesire "afara". Mi se pare ramasa intr-un trecut greu recuperabil vremea in care nu-mi trecea prin minte ca as putea pleca vreodata, macar - vorba aceea - "in strainatate, la Chisinau". Mon cousin au Canada era de vina, fireste. Depasisem complexul intrarii in Europa in imprejurari pe care le voi detalia cu alta ocazie. Stiam la ce sa ma astept. Din toate punctele de vedere. Stiam, ,mai ales, ce va sa zica gura de aer liber pe care o voi lua, dar si socul revenirii "pe pamantul vechii Dacii/cand mai mare, cand mai mic". Gandul ca voi ramane, insa, o bucata de vreme cu bateriile incarcate s-a dovedit a fi hotarator.
Aventura europeana din '93 a inceput intr-o doara. Bunul meu vecin si amic (si fost sef) Laurentiu Toma, etern director la Casa Studentilor (fosta "Grigore Preoteasa", fosta "Casa Verde", viitoare cine mai stie cum) mi-a lansat, in stilul lui caracteristic: "Paule, uite ce e: eu am doua festivaluri pentru "Doina", smecheru'asta de Leasa le-a aranjat, nu te intereseaza pe tine, unu in Danemarca si unul in Franta. Stiu ca tu ai relatii cu unu'-altu' prin Italia... N-ai putea lipi ceva, ca sa facem un singur drum? Ma intereseaza perioada din 25 iulie in 15 iulie." Eram deja in martie! Lovit de blazare dupa trei ani si mai bine de democratie din ce in ce mai originala si avand in momentul ala cu totul alte planuri de vacanta, marturisesc ca am privit cu oarecare scepticism ideea. Mai ales ca prima experienta de genul propus se intamplase tocmai prin '90. Pentru buna amintire o sa reproduc in continuare reportajul publicat in saptamanalul "Phoenix" la vremea respectiva. (va urma)